Eseu despre fericire…

                               

 

 

 

 

“Fiecare are în mâinile sale propria fericire precum artistul are materia brută căreia vrea să-i dea o formă“.              

Goethe

   

 

       Pornind de la acest citat al marelui poet, om de știință și ilustru gânditor, de origine germană, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale, se poate afirma că, fericirea noastră depinde de noi.

       Astfel, o mare responsabilitate cade pe umerii noștri împovărați și așa, deja, de greutățile de zi cu zi pe care, inevitabil le purtam. 

       Bineînțeles că nu ne dorim o responsabilitate ca asta,  cu atât mai puțin una în plus și refuzăm de cele mai multe ori să admitem că ne-ar sta la îndemână să modificăm ceva în viața noastră, astfel încât să ne accesăm fericirea. 

        Dar oare cum ar fi totuși, să facem un exercițiu de imaginație și să considerăm că începând din acest moment fericirea noastră poate fi accesată ? 

Ce ne-am dori să se întâmple astfel încât să fim, din momentul următor, niște oameni fericiți? Ce ar trebui să se schimbe pentru ca să putem afirma despre noi că suntem fericiți? 

        Consider că vom fi uimiți să descoperim,  făcând acest exercițiu,  cat de ușor și cat de la îndemână ne este să schimbăm în viața noastră lucrurile care ne aduc nefericirea și să le înlocuim cu altele care ne-ar putea lasa drum liber spre fericirea spre care, atât de mult tânjim. Da, sa schimbam, noi sa schimbam, fiecare pentru el însuși. 

        Erich Hoffer, filozof american, spunea că de fapt căutarea fericirii este cauza principală a lipsei acesteia…

Cu cat căutăm mai mult, cu atât pierdem din vedere esențialul care este drumul, călătoria numită viață și nu destinația, finalul acestuia.

        Am citit recent un citat din cartea lui Antoine de Saint Exupery “ Micul print” care spunea:  “Limpede nu vezi decât cu inima, miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii” iar eu aș completa la acesta : fericirea nu poate fi văzută decât cu inima, de fapt esențialul scapa privirii, esențialul se simte, nu se vede. Esențialul “se vede” doar cu inima...

Noi nu putem vedea fericirea pentru că ea nu este ceva tangibil, ea este o stare, o emoție, o trăire pe care o accesam ca un dar de la viață, de la Univers, de la Dumnezeu, în funcție de ceea ce credem fiecare și de conexiunea noastră cu acel ceva. In funcție de starea noastră psihică, în funcție de echilibrul nostru interior. (Parte din echilibrul universal) 

        Fericirea nu este permanentă, există momente de fericire, la fel cum există momente de tristețe în viața noastră. Important, pentru a le putea accesa este să încercăm permanent să fim împăcați cu noi înșine, cu alegerile noastre, cu oamenii din jurul nostru,  cu natura, in definitiv, cu tot ce înseamnă viață. 

         Abia apoi putem atrage adevărate momente de fericire in viața noastră. Abia apoi le putem simți cu adevărat. 

        Este foarte important să înțelegem că fericirea noastră nu trebuie și nu depinde de ceilalți oameni. Ea nu are legătură cu deciziile lor ci,  are legătură cu noi și felul în care ne raportăm noi la viață,  în ansamblul ei și cu tot ce presupune ea. 

        Copiii sunt fericiți pentru simplu fapt că se trezesc dimineața. Noi, oamenii maturi, am uitat să trăim emoția unei dimineți. 

In goana după material, am ratat de cele mai multe ori, un simplu răsărit superb sau pur și simplu bucuria de a calca prin iarba plină de rouă, dimineața, in curtea părinților, bunicilor de la țara.   

         Ne sunt necesare atât de puține lucruri pentru ca să putem simți emoția bucuriei de a trăi, de a fii, aici, acum, în prezent. Viața este un privilegiu. 

Fericirea nu este acolo, departe, ci este aici, acum. Este in noi. 

         In lumea atât de complexa și aparent completa in care trăim,  este posibil să ne fi pierdut “ inocența” și prin asta să ne îndepărtăm de tot ceea ce suntem noi de fapt.

Poate așa ne-am îndepărtat de fericire. 

“Inocenta” are niște simțuri, pe care omul matur nu le mai poseda, sau cel puțin nu la aceiași intensitate. Gândiți-va cum se bucura copiii pentru niște lucruri ce par nesemnificative in ochii unui matur. Foarte rar vedem adulti care se bucura din tot sufletul. 

         Este important sa trăim bucuria cu tot sufletul, pentru ca noi suntem și suflet, iar inocenta înseamnă suflet. Pentru că, dincolo de materie, și in primul rând, noi suntem energie, suntem vibratie, suntem trăire.  Fericirea este energie, este trăire.

Această energie este în conexiune cu tot ceea ce ne înconjoară și nu numai. 

          Dacă am fi tot timpul fericiți, înseamnă că am rămâne sa fim doar esența a aceea ce suntem de fapt. Inseamna că nu am mai fi oameni.  Iar aceasta stare nu poate fi experimentata deplin pe pământ, in forma noastră umană. 

Tot în cartea lui Antoine de Saint Exupery micul prinț spune: “ oameni mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea într-una explicații. “

          Viață văzută cu inima, cu sufletul și nu cu ochii poate fi lipsită de perspectiva critică, discriminatorie,  de diferenta dintre bine și rău, dintre urat si frumos, dintre real și imaginar. Diferențe pe care copiii inițial nici nu știu sa le facă. 

Cuvintele ne pot încurca să ne înțelegem între noi și pe noi însă, trăirile, niciodată. 

“Pentru a fi fericit trebuie doar să te gândești că undeva, in univers, printre milioanele de stele este ființa iubită”, spunea micul prinț, in cartea lui Antoine de Saint Exupery. 

Pare atat de simplu, așadar, sa accesam momentele de fericire…

        Pentru ca viața fericită, din perspectiva vieții umane, este de fapt viața presărată cu momente de fericire, ea nu poate fi deplina si completa. 

Dar asta nu ar trebui sa ne facă nefericiți. Din contra. 

Toate religiile lumii, mai mult sau mai puțin, fac trimitere la fericirea deplina, la starea aceea suprema, la Rai, la Eden, la ceea ce am fost dar am decăzut sau, la ceea ce vom experimenta ca stare după ce nu vom mai fi in forma noastră fizica. 

Așadar, doar acolo, de unde am venit și acolo unde vom merge, vom fi cunoscut și vom cunoaște, deplinătatea fericirii. 

Aici putem doar sa tânjim la ea. Și sa ne bucurăm de clipe.

           Poate că farmecul vieții este tocmai acesta, să experimentăm, să trăim pur și simplu. Sa trăim momente in viața, presărate cu fericire dar sa cunoaștem și sa experimentam și opusul fericirii. 

 Viața trăită aici, pe pământ, presupune și reversul fericirii, tocmai pentru ca să putem înțelege și sa tânjim si mai puternic după fericirea aceea eterna, făcându-ne-o scop. 

          Fericirea este relativă ca să folosesc un clișeu atât de des auzit, dar atât de real. 

Pentru cineva aflat la vârsta copilăriei, fericirea este o poveste pe care părintele, atât de ocupat peste zi, i-o citește, seara la căpătâi, înainte somnului. 

Pentru o adolescenta îndrăgostită, fericirea poate fi întâlnirea pe furiș, la miez de noapte, cu persoana iubită. Pentru un adult, fericirea poate fi o mărire de salariu sau imbratisarile copiilor lui, iar pentru un bunic, vizita nepoților. 

          Avem standarde diferite de fericire în funcție de vârstă, de evoluția personală, de educație, de experiențele trecutului, de ani trăiți în copilărie, de perspectivele viitorului, de viața pe care o trăim în prezent, de oamenii cu care ne înconjurăm, de felul în care alegem să intelegem realitatea. 

            Înțelegem și interpretam fericirea in mod diferit. In fond, suntem diferiți și unici, însă paradoxal, suntem și asemănători. 

            În definitiv, ajungem la aceeași concluzie,  fericirea este a noastră, nu a celorlalți, noi ne raportăm la ea în funcție de noi, de felul în care percepem, am perceput, vom percepe, viața.

           Oamenii de știință ai Universității Warwick, au stabilit că nivelul de fericirea este determinat de o genă care produce serotonină ( hormonul fericirii). 

In funcție de aceasta, populațiile experimentează diverse stări de spirit.

 Un experiment traumatic în viața adulților se transmite prin ADN copiilor și astfel ajunge frica la moștenitori,  spun cercetătorii de la Universitatea Emory, din Atlanta. 

După cum știm deja, Biblia, denumita si cartea cartilor, ne spune ca frica este o emoție opusă iubirii. Acolo unde există iubire, nu există frică iar unde există frică, nu există iubire, spune Biblia. 

Astfel, chiar dacă, conform cercetătorilor, 50 % din fericirea noastră, ar fi în legătură directă cu ceea ce ne transmite ADN-ul precedesorilor noștri, totusi, cel puțin, 50%, ar sta la îndemâna noastră. Ar depinde de noi, dacă înlăturăm frica sau o lăsam sa ne stăpânească viața. 

           Victor Hugo, enunța un concept care mi-a rămas în minte mult timp după ce l-am citit. El spunea ca melancolia este bucuria de a fi trist. 

Până la urmă chiar și trăirea tristetii, care este opusa fericirii, poate fi un privilegiu. 

Privilegiul de a trăi tristețea ar trebui să fie un motiv de fericire pentru noi, pentru că doar experimentând tristețea, putem trăi apoi adevărata intensitate a momentelor de fericire și mai apoi a fericirii.

           Și oare cum ar arăta viața noastră dacă am fi permanent fericiți? 

Eu consider ca nu am înțelege  nimic, nu am învața nimic, nu am evolua în niciun fel. Nu am mai fi oameni, as răspunde totodata eu. 

Faptul ca putem sa tânjim spre acea stare, de eterna fericire, faptul că trăim motivați că s-ar putea să o cunoaștem, poate chiar sa o recunoaștem, ne da scopul și ne trasează coordonatele. Ne determină să continuam, sa trăim. 

           Poetul și romancierul argentinian Jorge Luis Borges spunea, la un moment dat, că a comis cel mai grav păcat pe care-l poate comite un om, nu a fost fericit. 

Deci nefericirea, luandu-ne după aceasta perspectiva, poate fi așadar un păcat, dacă ne gândim la cat de multe motive avem în timpul unei zile ca să fim fericiți. La cât de multe motive avem in timpul unei vieți.

Dacă ne gândim așa, putem ajunge la concluzia ca ar fi un păcat sa pierdem bucuria vieții, motivele acestor posibile clipe de fericire, sa le lăsam sa treacă pe lângă noi, fără sa le trăim, fără sa le recunoaștem. 

            Dar oare ce ar mai fi fericirea fără iubire ? Oare poate exista? Oare ar mai fi aceeași? Oare nu cumva ele sunt într-o conexiune permanentă ? Putem simți ură în suflet și totuși să ne simțim fericiți? Și aceste întrebări sunt retorice pentru că răspunsul îl știm fiecare dintre noi, raportându-ne la propria persoană. 

Din nou putem face trimitere la decizia noastră, la părerea proprie, la unicitatea, diferența și totodată asemănarea noastră ca ființe, la responsabilitatea noastră. 

           Sigmund Freud spunea că omul fericit este acela care stăpânește și munca și dragostea. Cu toate acestea, scara de valori personale, a fiecăruia, arată diferit. 

Pentru unii oameni cele două nici nu se regăsesc in topul scării valorilor, iar fericirea lor nu are legătură cu ele.

           Dincolo de toate aceste teorii, pentru mine un lucru este cert. Unde este frica, nu prea mai exista loc de iubire iar unde este iubire este și fericire. Nu ma refer la iubirea carnala ci, la iubirea de viața, de tot.

Fericirea nu este eterna, cel puțin nu aici. Așadar, tânjind spre ce urmează, spre absolut, spre eternitate, sa încercam sa ne accesam aici cât mai multe clipe de fericire, de conexiune cu esența noastră. De reamintire, de retrăire, a ceea ce am fost, suntem și mereu vom fi. 

          Eu consider că fericirea aici pe pământ, are legătură cu ceea ce gândim, apoi ceea ce simțim și ceea ce facem. Nu neaparat in aceasta ordine.

Dacă acestea sunt în armonie și nu se contrazic reciproc avem toate șansele să existăm și în echilibru. Avem toate șansele sa experimentam multe momente, clipe presărate cu fericire in viața noastră. 

Echilibrul ne ajută sa ne accesăm fericirea.

In echilibru universal, nu cel individual, pare ca nu mai exista deloc frica, ci doar iubire si fericire. 

Echilibrul nostru individual este seninătatea, este conexiunea…

Păcat ca nici el nu este permanent…aici.

Când vom înțelege si accepta cu adevărat că fericirea nu trebuie să fie raportată la ceva și condiționată de cineva, atunci vom realiza că sufletul nostru nu mai poate pierde nici o secundă în nefericire. 

         Atunci, până și tristețea va fi o melancolie permanenta, bucuria de a fi trist…